Ştiţi deja cum e cu moda de a lansa un titlu pe telefon, calculator, console, film, carte şi jucării McDonald’s, am mai discutat despre asta. Ei bine, nici jocul de faţă nu face excepţie, dar totuşi reuşeşte nici să nu intre în categoria celor mediocre. Recent lansat pe piaţă pentru PC, Mini Ninjas cunoaşte  povestea, în variantă scurtată, pentru telefoane mobile a aventurii celor trei ninja-kids.

Povestea, după cum spuneam şi mai sus, este exact cea de pe calculator. Hiro, singurul personaj controlabil la început, porneşte în urmărirea samuraiului Ashida, urmând ca pe parcurs să îşi elibereze şi camarazii, doi la număr şi fiecare cu abilităţi diferite.

Cele nouă misiuni ne vor purta prin trei decoruri diferite, superb realizate din punct de vedere al graficii, dar puţin suspect în ceea ce priveşte 3d-ul şi modul în care apare pământul în timp ce fugim. De-a lungul acestor misiuni o serie de vrăji vor fi descoperite, iar cei doi camarazi vor fi salvaţi şi vor deveni caractere jucabile. Primul dintre ei, Futo, este băieţelul durduliu care sparge tot cu barosul său (hello, ninjas never use hammers!), fiind urmat de Shun, domnişoara plăpândă care îşi poate îngenunchia adversarii de la distanţă. Din păcate, cele două personaje deblocate pot fi folosite doar în luptă, la alegerea jucătorului.

Lesne de observat încă de la început, jocul în sine este format dintr-o succesiune de mini-game-uri, şi anume trei la număr: unul în care trebuie să alegi şi să aduni simboluri Kanji (despre asta, mai jos puţin), unul în care ne dăm cu bărcuţa pe râu şi stragem floricele, şi unul în care ne caftim cu băieţii răi.

Modul de parcurgere este simplu şi puţin monoton, dealtfel: alergăm şi strângem simboluri, pentru a putea da vrăji; ne batem, după care alergăm iar, după flori, ca să învăţam alte vrăji; învăţam iar, apoi terminăm nivelul. Ocazional, salvăm şi un ninja cu care ne ştim din copilărie.

Dacă cele două mini-game-uri în care trebuie să alergăm nu sunt extrem de provocatoare, fiind destul de simplu să eviţi obstacolele, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre luptă. Cu toate că la început este simplă, şi cu toate că atât vrăji cât şi coechipieri ne vin în ajutor, ultimele trei misiuni devin de-a dreptul imposibile, fără să dai colţul de câteva ori.

Având în vedere că am tot pomenit de vrăji, ar fi cazul să detaliem puţin modul de funcţionare. Exceptând floricelele de care avem nevoie pentru a le învăţa, există două alte variabile fără de care nu putem folosi vrăjile (prea mulţi de trei…laitmotiv?). Astfel, avem enegia mintală (Ki), care scade cu repeziciune în timp ce formăm combinaţia de elemente, precum şi simbolurile Kanji care formează vraja propriu-zisă. Un lucru interesant şi enervant în acelaşi timp este faptul că deşi fiecare personaj din luptă are viaţă proprie, energia Ki este comună; totuşi, există o vrajă care reface această energie, deci nu este chiar totul pierdut.

Odată cele nouă misiuni terminate şi Ashida înfrânt, lesne de înţeles, campania se termină. Totuşi, puteţi petrece ore bune în compania jocului, dacă v-a prins, mulţumită modului Survival. Aici, toţi cei trei eroi vor fi disponibili în luptă, iar simbolurile necesare vrăjilor sunt câştigate de pe urma adversarilor tranşati. Pe măsură ce creşte numărul de victime, se mai adaugă câte o platformă de bambus, aşa că treaba devine din ce în ce mai interesantă, precum şi posibilităţile de luptă.

Cam atât ar fi de spus despre jocul de faţă. Nu iese cu nimic în evidenţă, dar totuşi nici nu intră în categoria jocurilor mediocre. Oricum, vă recomand mai degrabă versiunea de PC, despre care puteţi citi câte ceva aici.

Din păcate, screenshot-ul nu a mers nici cu slujbe, aşa că trebuie să ne mulţumim cu poze de pe net. Cu tot cu watermark, trăiască. A, şi nu uitaţi de lista de achivement-uri, s-ar putea să vă determine să rejucati campania.

Producator: Eidos Mobile
Distribuitor: Kiloo
Gen: Platform, Hack’n’slash

Puţin cam plictisit de jocurile oarecum pacifiste ce s-au instalat de-a lungul timpului pe telefonul meu, am decis că ar fi cazul să trecem la ceva mai … de război, să spunem aşa. Ce-aţi zice de … Panzer General? Un joc ce pune bazele pe divizia de blindate, cu mici influenţe ale infanteriei.

Jocul, un TBS în toată puterea cuvântului, ne oferă trei campanii ce pot fi jucate, şi anume cea a germanilor, a aliaţilor şi a rusnacilor. Tipic, precum în orice joc din al doilea război mondial. Ordinea în care le-am enumerat reprezintă şi ordinea din joc, jucătorul neputând să le parcurgă în altă ordine.

Să începem cu începutul, nimic altceva decât harta Europei. Foarte frumos desenată, cu România şi Moldova alipite (hopa, hai să nu discutăm probleme politico-strategice din prezent), lucru ce a reuşit cu adevărat să mă impresioneze. Urmează o scurtă prezentare a situaţiei pe câmpul de luptă, prezentarea unităţilor disponibile – fie acestea tancuri sau infanterie- precum şi a power-up-urilor de pe drum.

Odată lupta începută, fiecare unitate are un număr de puncte ce pot fi folosite pentru a se mişca pe hartă. Odată acestea epuizate, singura opţiune valabilă este aceea de a trage un foc în cazul tancurilor, sau două în cazul soldaţilor. Desigur, aceste acţiuni trebuie efectuate într-o limită de timp, căci războiul nu stă.

Mişcările trebuie gândite de două ori, asta deoarece zidurile, clădirile şi barajele pot fi folosite drept acoperire, iar sistemul funcţionează perfect. Desigur, unităţile primesc damage în cazul în care sunt doar parţial acoperite. Şi, odată adăpostiţi, nu trebuie să mizaţi prea mult pe protecţia oferită, căci adăpostul este destructibil. Asftel, zidurile cad după două lovituri, iar casele după două sau trei, în funcţie de precizie. Mai mult, casele pot adăposti trupele, dar odată distruse veţi pierde şi divizia ce se află acolo.

Un alt lucru interesant legat de zona înconjurătoare este prezenţa dealurilor. Odată un tanc plasat la înălţime, poate profita din plin de acest lucru, încasând mai puţin damage sau chiar deloc.

Odată un foc efectuat cu succes, o bară aflată sub bara de viaţă va începe să se umple. Odată aceasta ajunsă la capăt, una din armele speciale poate fi folosită. Acestea, deblocate de-a lungul campaniilor, reprezintă fie suportul artileriei, fie un bombardament, fie paraşutarea unui nou tanc. Mai mult, există şi un “flare”, ce poate fi folosit pe timp de noapte pentru a mări precizia – cu toate că personal nu mi-a lăsat impresia că ar funcţiona, precum şi fum, ce va scoate din luptă o unitate.

Că tot am pomenit mai sus de noapte, ei bine da, misiunile sunt atât pe zi, cât şi pe noapte. Există şi ploaie, cu toate că aceasta nu afectează sub nicio formă decursul misiunii. Noaptea totuşi introduce mici provocări, cum ar fi vizibilitatea scăzută, distanţa de tragere mai mică, precum şi precizia diminuată. Cam atât ar fi de spus legat de aliaţi, comunişti şi nemţi.

Odată cele trei campanii terminate, există două alte moduri în care misiunile pot fi parcurse. Fie fast action, unde o misiune aleatoare este încărcată, fie Single Battle, unde jucătorul îşi poate alege o misiune din campanie. Şi, lucru interesant, există şi o versiune de multiplayer, fie aceasta de genul Hot seat sau desfăşurată via bluetooth. Tipurile de joc existente sunt Deathmatch, King of the Hill şi Kill the General. Dacă primult tip de joc este cunoscut de toată lumea, celelalte două ar merita o mică explicaţie. King of the Hill presupune cucerirea unui punct şi păstrarea acestuia timp de trei runde, sau distrugerea tuturor inamicilor. În Kill the General, jucătorii vor trebui să ucidă un general ce se află în tancul său, ceva mai rezistent la loviturile încasate.

Per ansablu, jocul merită. Are o grafică excelent realizată, are un sunet ce aproape că te face să pui mână pe arme, şi un gameplay ce te ţine prins – cu toate că povestea în sine nu există, ci doar simple succesiuni de “du-te acolo, fă aia”. Ah, şi aveţi grijă la indicatoarele de artilerie; daca vă lăsaţi pe acolo unităţile s-ar putea să vă treziţi fără ele.

Producator: Gameloft
Distribuitor: Gameloft
Gen: TBS, Simulation, WWII

Probabil nu sunt singurul împătimit după motoare, ATV-uri şi dirt. Motiv de care profit şi vă recomand cu căldură Xtreme Dirt Bike, joc de duh pentru suflet şi degete. Dar, mai întâi, să vedem despre ce este vorba.

Primul lucru pe care ar trebui să îl ştiţi este că jocul de faţă nu este un simplu race-game. Există, alături de modul normal de întrecere, încă patru moduri ce ne stau la dispoziţie. Primul, Time Trial reprezintă clasicul gen de joc, în care adversarii apar ca ghost, iar câştigătorul este cel ce obţine cel mai bun timp în una din cele trei ture.
Road Rage este modul mai brutal, în care adversarii trebuie doborâţi, într-un număr de patru ture – iar cei ce rămân pe roţi, ar fi bine să fie în spatele tău pentru a câştiga întrecerea.
Al treilea mod, Jump competition, oferă posibilitatea de a efectua anumite trick-uri în aer, în urma cărora veţi primi bani – echivalaţi cu puncte, ce vă vor clasa sau nu pe podium.
Ultimul mod, Duel, deblocat odată ce primele trei curse au fost încheiate (Jump competition face uneori schimb cu alte tipuri de cursă) prezintă lupta cu liderul zonei respective, iar o victorie deblochează diverse elemente de upgrade pentru vehicule.

Jocul începe cu un motor de teren deblocat, urmând ca odată ce un număr prestabilit de boss-i au fost învinşi să fie deblocat ATV-ul, iar un ultimă instanţă motorul de viteză. Diferenţe legate de performanţă există, mai ales între motor şi maşinuţă. Pe plan vizual însă, motorul de viteză are acelaşi aspect cu cel de teren, lucru puţin deranjant dacă luăm în calcul cât te-ai luptat pentru el.

Cursele, la rândul lor, reuşesc să uimească prin aspect. Decorul este extrem de reuşit, fie acesta pe dunele din Arizona, fie pe zăpada din Siberia sau cărămizile din Marele Zid Chinezesc. În afară de aspect, la atmosferă contribuie şi muzica de fundal – destul de reuşită, dar care nu merită să stea pornită mai mult de câteva curse.

Singurul lucru care m-a deranjat la curse a fost modul în care motoarele sunt aşezate. Nu există o grilă, ci toţi concurenţii sunt azvârliţi la nimereală – desigur, un tipar există şi poate fi observat destul de repede – dar tot haotic rămâne startul. Şi, desigur, poziţia de pe care porniţi este … ta-tatata-na … ultima. Din păcate, nu se modifică în funcţie de clasament sau venituri, lucru des întâlnit în jocurile pe platforme mobile.

Un lucru ce personal m-a dezamăgit este faptul că upgrade-urile trec de la un vehicul la altul. Iniţial, am avut impresia că voi fi nevoit să termin jocul cel puţin de două ori, oricât de strângător aş fi, pentru a upgrada toate cele trei drăcovenii, pentru ca ulterior să văd că tot ce cumpărasem era deblocat. Interesant este în schimb faptul că oricând puteţi schimba piesele instalate, în funcţie de necesitate, pentru a obţine fie o viteză mai mare, fie o acceleraţie mai bune – şi de ce nu, aderenţă sporită.

Odată modul carieră terminat, poate fi accesat şi Campionatul, ce ne pune la dispoziţie trei trofee, pentru trei tipuri diferite de curse. Prima, cupa Americii, pune la dispoziţie patru trasee de cursă normală. A doua cupă este bazată pe Road Rage, în timp ce a treia ne cere cât mai multe trick-uri.

Acum, la final de review, ar trebui să vorbesc puţin şi de AI – căruia nu prea i-am dat atenţie până acum. Ei bine, acesta reuşeşte să uimească prin diferenţa de performanţă ce apare pe măsură ce avansezi în carieră sau în campionat. Oponenţii se descurcă din ce în ce mai bine, te lovesc cu orice ocazie, şi – aici puţin cheat – accelerează mereu mai repede ca tine.

Colac peste pupăză, veţi fi ţinuţi în priză ceva  timp – cât, depinde numai de jucător, căci timpul se poate dubla lejer, dacă pierdeţi multe curse. În orice caz, jocul ar trebui dovedit cam în două ore. Desigur, există şi modul Free Play, care îi mai prelungeşte viaţa cu câteva staţii de metrou.

Producator: Gameloft
Distribuitor: Gameloft
Gen: Racing

E criză. Vrei să te destinzi şi să îţi aduci aminte de foştii colegi de serviciu. Sau, din contră, cauţi un motiv ca să fii dat afară înainte de expirarea contractului. Sau, pur şi simplu, vrei să te joci ceva relaxant, care să te facă să zâmbeşti (când trece seful pe lângă tine), care poate îţi va da şi câteva idei de răzbunare asupra celor ce ţi-au furat ciorba din frigider. Încearcă Office Dares.

Ideea de bază de la care pleacă jocul este faptul că tu, angajat conştiincios şi respectat, eşti dat afară dintr-un motiv stupid – ce diferă de la un personaj la altul. Ai la dispoziţie cele două săptămâni de preaviz pentru a-i face pe principalii angajaţi ai firmei să plece – cum altfel decât prin farse şi glume proaste?

Pentru început, în modul carieră – sau final de carieră, dacă e s-o luăm pe altă cale – putem alege două din cele patru personaje disponibile, şi anume secretara sau programatorul. Alegerea este oarecum inutilă, întrucât diferenţe între personaje nu există decât pe plan vizual, precum şi privind motivul pentru care aţi fost daţi afară.

Grafica nu reuşeşte să iasă cu nimic în evidenţă, dar se potriveşte perfect cu jocul, comică pe alocuri şi serioasă în alte părţi. E totuşi plăcut să vezi cum înoată peştii în acvariu. Imaginea, izometrică, reconstituie un complex de birouri, conţinând şase departamente: vânzări, marketing, resurse umane, logistică, biroul directorului şi o magazie.

De-a lungul jocului, în afară de plimbarea printre birouri şi adunarea de indicii ce vă vor da o idee de farsă, mai există trei mini-game-uri. În primul întâlnit, unscramble, va trebui să puneţi cap la cap câteva cuvinte ce reprezintă ideea farsei; al doilea joculeţ, Hide and Seek, vă provoacă să intraţi în altă încăpere şi să găsiţi un obiect anume – indicat de o săgeată – fără a fi văzut de un personaj anume. Ultimul joculeţ, Office Paintball, este exact ceea ce vă aşteptaţi să fie – un joc de paintball, foarte distractiv dealtfel.

Povestea are trei finaluri, dintre care doar două ar fi recomandate. A treia variantă este să pierzi, dar jocul poate fi reluat de la ultima salvare. La celelalte două încheieri, una mai fericită ca cealaltă, se poate ajunge printr-o farsă adusă şefului, în care jucătorul va trebui să aleagă câteva variante corecte dintr-o listă; haioase, dar totuşi foarte realiste, arătând de multe ori latura “masculină” a fiecărui bărbat – fie el un director bătrân şi urât.

În afară de modul principal, în care îţi distrugi cariera, există şi posibilitatea de a juca meciuri de paintball individuale. Mai mult, două secţiuni dedicate ne prezintă scuze care de care mai puţin plauzibile şi haioase, precum şi diverse idei de farse – care de care mai dubioase şi riscante.

Jocul în sine e distractiv. Îţi ocupă în jur de o oră, dacă stai să citeşti toate discuţiile comic de banale dintre angajaţi, iar timpul se poate dubla dacă te încăpăţânezi să găseşti şi al doilea final.
Deranjantă şi prezentă şi aici este tipica problemă legată de controlul izometric şi modul de implementare. Din păcate, nici jocul de faţă nu reuşeşte să găsească o soluţie prea fericită.
În rest, este un joc căruia merită să îi acordaţi o şansă, mai ales că este făcut de compatrioţii noştri, aşa că de ce nu? Baftă, şi aveţi grijă, sefu’ vede tot.

Producator: Advanced Mobile Applications (România!)
Distribuitor: Advanced Mobile Applications
Gen: Adventure, Simulation

Probabil nu sunt singurul de prin ţară care s-a dus la spital pentru o serie de injecţii anti-rabic şi a plecat cu ceva rupt. În cazul meu, două degete. Probabil şi prin Germania se întâmplă ocazional aşa ceva, şi cel mai probabil i s-a întâmplat şi vr’unui designer de la Handy Games. Sau a fost infectat cu un virus imposibil de depistat, căci altfel nu îmi explic cum ai putea pune pe hârtie astfel de idei. Infricoşator…

Tocmai şi-a făcut loc pe piaţă Crazy Hospital, un shoot’em’up respectiv hack’n’slash izometric cu evidente înclinaţii către macabru şi dureros. Probabil nu l-aş fi descărcat pentru nimic în lume, dar odată ce l-am văzut promovat în secţiunea “ore Games” a mai multor jocuri, am zis că na, ce poate fi rău? Un cap de demon cu o cruce şi sânge ca imagine de promovare pare extrem de promiţător, ce naiba?

După o instalare paşnică şi un meniu plin de sânge, intrăm în joc. Aşa-zisa poveste începe cu una bucată Gigel (numele de redneck nu merita menţionat), ce se trezeşte într-un spital, desigur cu memoria făcută praf şi pulbere. O chestie clişeica şi de gust, dar la o adică astfel de jocuri nu au nevoie de poveste, le trebuie doar un topor ascuţit şi un shotgun cu ţeava dublă.

Trecând de bandajele pline de sânge şi de podeaua la fel de murdară ca cea din spitalele noastre, acţiunea începe să prindă contur. Scopul tău este acela de a găsi liftul ce te duce cu un nivel mai jos, şi ocazional să iei viaţa nefericiţilor ce ţi se pun în cale. Interesant este că odată trecut la alt nivel, nu poţi lua liftul înapoi, aşa că ar fi bine să te gândeşti de două ori înainte să pleci; poate ai uitat o cameră.

Harta nu este complet vizibilă, ci se desenează pe măsură ce deschizi uşi, lucru care de cele mai multe ori te obligă să te plimbi prin tot nivelul până la ieşire. Cu toate acestea, este un lucru bun întrucât de ajută să scapi de întortocheala totală în care te-ai pierde cu uşurinţă.

Inamicii întâlniţi sunt de mai multe feluri, şapte mai exact. Paznici, medici cu drujbe, asistente, bolnavi cu perfuzia după ei precum şi alţii ce merită descoperiţi. Atenţie totuşi, fiecare are un mod aparte de acţionare. Paznicii, spre exemplu, au range-ul destul de mare şi adesea trag şi pe diagonală iar asistentele îi pot reînvia pe cei ce şi-au dat duhul în mâinile tale. Bolnavii nu au treabă cu tine, mai tuşesc din când în când, dar explodează dacă îi omori. Există de asemenea şi nişte mitraliere fixe, cărora sincer nu prea le-am înţeles rostul şi amplasarea, dar treacă de la mine.

Armele întâlnite sunt destul de variate, de la bisturiu la defibrilator. Din păcate, cartuşele pentru pistol şi puşcă sunt rare precum diamantele, aşa că veşnicul topor va fi speranţa voastră în cele mai multe cazuri. Şi, pentru că nu numai adversarii pierd viaţă ci şi voi, există şi diverse jucării ce să vă menţină în viaţă; medkit-urile, poţiunile de invizibilitate, precum şi alte chestii adiţionale precum băuturi energizante, EPO sau steroizi.

Pe parcursul nivelurilor, în afară de ciomăgeală mai avem un scop: acela de a intra în calculatoare şi de a afla cine suntem, ce am păţit, etc etc etc. De cele mai multe ori, toate calculatoarele de pe un etaj îţi spun acelaşi lucru, dar trebuie încercat; uneori puteţi afla informaţii interesante despre ce s-a întâmplat în realitate.

Totodată, începând cu al patrulea etaj, vom găsi o clonă a noastră într-o anumită cameră din etajul respectiv. Clonă ce ne îmbunătăţeşte abilităţile, într-un mod mai mult sau mai puţin vizibil. Desigur, o mare parte din ele au fost puse doar pentru diversitate şi pentru a avea o misiune secundară în fiecare nivel, dacă îi putem spune aşa.

Controlul războinicului în chiloţi verzi este unul cât se poate de simplu. Glumesc, desigur. Este folosită întreaga tastatură, pentru acţiuni cât de poate de diverse- de la mişcare şi reîncărcarea armei până la meniul de power-up şi arme.

Singura problemă destul de evidenta pe care am observat-o este legată de bara de viaţă a inamicilor, de multe ori aceasta refuzând să apară – lucru frustrant, deoarece astfel nu ştii dacă ai nimerit ţinta sau dacă tragi în gol.

Şi acum, recomandarea de final. Merită jucat. Vă ocupă cel puţin două ore. E dur. E macabru. Îi dau notă mare pentru greaţa şi spaima ce a reuşit să mi le provoace. Nu se compară nici măcar cu Silent Hill, versiunea mobilă desigur. Bravo nebunilor, mă duc să mestec nişte lămâie până nu îmi dau duhul.

Producator: Handy Games
Distribuitor: Handy Games
Gen: Action, Hack’n’slash

Iată un nou review, tot pentru un joc bazat pe “zburatoare”, după cum am promis data trecută. Un joc care culmea, este făcut după un film, lansat odată cu filmul şi nu este nici de departe un eşec, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, jocul nu are absolut nimic în comun cu filmul, exceptând forma navei şi personajele din joc. Personaje cu care fanii nici măcar nu pot interacţiona, singurele momente în care aceştia sunt văzuţi fiind micile dialoguri purtate “a bordul navei”. Jocul putea fi foarte bine lansat ca un joc de sine stătător, dar atâta timp cât putea fi cumpărată o licenţă şi folosită o anumită navă, de ce nu? Toată lumea ştie că numele vinde, iar departamentul de marketing de la EA o ştie cel mai bine.

Campania ne întâmpină cu douăsprezece misiuni, împărţite în trei: campaniile Klingorian, Cardassian şi Romulan (da, ştiu că s-ar traduce Klingorieni, dar de ceilalţi doi habar n-am, aşa că prefer să îi las în denumirea tradiţională). Reprezentarea acestora, printr-o bandă continuă reprezentând bucăţi din univers îţi arată încă de la început că jocul are multe de oferit, cel puţin pe partea de grafică.

Odată începute misiunile, dificultatea creşte progresiv, mai ales de la campanie la campanie. Diferenţa dintre misiunile aceleaşi campanii este destul de mică, dar suficient de provocatoare cât să te ţină în priză.

Cum se întâmplă în din ce în ce mai multe jocuri, a fost introdus şi aici sistemul de Achievements. Acestea, în număr de zece, cu siguranţă vă vor scoate mulţi peri albi mai ales deoarece jocul are prostul obicei de a te forţa să greşeşti şi să pierzi la limită.

De asemenea, fiecare misiune are trei target-uri, din care primul este obligatoriu şi condiţionează finalizarea misiunii. Pentru fiecare obiectiv îndeplinit se acordă o stea, acestea fiind folosite ulterior pentru upgradarea navei. Pot fi investite puncte în armură, în torpile, în lasere şi în unda tractoare, iar pentru a ridica la nivel maxim toate opţiunile este nevoie să fie completate aproape toate target-urile, lucru foarte greu dealtfel – mai ales către finalul jocului.

Odată nava ajunsă la nivel maxim, misiunile devin cu mult mai uşoare, dar trebuie acordată o atenţie foarte mare ordinii upgrade-urilor, deoarece se poate să aveţi nevoie de cu  totul şi cu totul alt upgrade pentru a putea trece de o misiune. Da, sunt misiuni în care fără un upgrade gândit bine şansele să treceţi mai departe sunt aproape nule.

După suficient de multă bătălie, te-ai aştepta să primeşti un reward la sfârşit, să fie deblocată o nouă navă sau un nou nivel de dificultate, dar nimic din acest punct de vedere. Singurul motiv pentru care aţi putea rejuca misiunile este încercarea de a îndeplini toate obiectivele, acolo unde unele au fost ratate, precum şi completarea tuturor achievements-urilor.

Grafica, după cum spuneam şi la începutul articolului, te lasă cu gura căscată. Nu navele neapărat, cu toate că şi acestea sunt arătoase, ci fundalul, universul în sine, care aproape că îţi distrage întreaga atenţie de la luptele ce se dau. Pe de altă parte, sunetul este destul de trist şi lipseşte aproape cu desăvârşire în lupte, singurul semnal întâlnit fiind un beep, odată ce nava colectează un power-up. Nu este urât, este oribil, complet sub aşteptările mele, având în vedere că jocul o duce spre foarte bine la alte capitole. Următorul ecran când auzim ceva este debriefing-ul.

În principiu, pot spune că jocul merită din plin. Putem trece uşor peste sunet (personal, nici nu mă interesează, îl pornesc doar ca să îmi fac o idee, apoi îl închid), probleme tehnice nu are, arată bine, deci putem spune că îşi justifică din plin preţul. Chiar dacă rejucabilitate nu prea există, veţi petrece destul timp în compania acestui joc.

Producator: Electronic Arts
Distribuitor: Electronic Arts
Gen: TV tie-in, Arcade, Shooter

Din nou, un joc execrabil pentru telefoane mobile, făcut după un oarecum celebru joc de PC. Într-adevăr, Tom Clancy’s H.A.W.X. nu este chiar atât de celebru, dar având în vedere că este făcut de compatrioţii de la Ubisoft România, ar trebui să avem un respect deosebit, mai ales dacă ne gândim la titlurile oferite în ultima vreme.

Urăsc să îmi vărs nervii pe un joc şi să îl fac de rahat în public, dar uneori altfel pur şi simplu nu se poate. Îmi pare rău că încep review-ul cu astfel de cuvinte grele, dar jocul este imbecil. Urât. Nasol. Dubios. Şi, nu în ultimul rând, inspirat din titluri ce au rămas în mintea multora dintre noi, titluri ce au reuşit să se impună la vremea lor prin calitatea vizuală şi a gameplay-ului.

Probabil o să vreţi dovezi pentru acuzaţiile pe care le aduc, mai ales pentru cea de “inspiraţie”, pentru că plagiat nu prea îl pot numi. Cel mai izbitor exemplu este tancul, un boss ce seamănă izbitor cu cel din Air Strike 1944, misiunea a şasea. Oricum, cei ce îl vor încerca vor observa influenţe din multe titluri, căci slavă Domnului pe telefon sunt mii de jocuri cu avioane. Dar, să revenim la oile noastre şi la review.

Am pornit jocul. Şi am rămas blocat să observ că acesta începe cu nimic altceva decât filmul de intro al jocului original, de pe PC. Lipseşte o mică secvenţă, spre sfârşit, dar este suficient. Oricum, per total, cei ce au omorât avioane şi pe calculator vor observa că misiunile sunt, în linii mari, exact cele mai importante, având rolul de a te purta prin exact aceeaşi poveste.

Acţiunea se petrece în 2012, când armata americană tocmai este băgată la fund de Artemis, o nouă armată privată. David Crenshaw, recent plecat din forţele H.A.W.X. (High Altitude Warfare eXperimental squadron) se alătură acestora, dar după câteva misiuni este nevoit să se realăture forţelor americane, într-o luptă împotriva foştilor “angajatori”.

Înainte de a începe misiunile, ne sunt puse la dispoziţie patru avioane dintre care putem alege, dar contrar jocului pe PC, odată alegerea făcută avionul nu mai poate fi schimbat până la finalul campaniei.

Odată pornite misiunile, eşti aruncat în mijlocul unui ecran plin de avioane, explozii şi biluţe colorate. Inamicii, lucru interesant, explodează într-o singură atingere, la fel şi tu. Un mic plus de realism, căci urăsc să trag ‘şpe mii de focuri, sau să se tragă în mine ca în tanc până îmi dau obştescul duh.
De multe ori vei fi într-atât de uimit de ce se întâmplă pe ecran, încât vei fi tentat să razi totul dintr-o lovitură. Există două tipuri de atac special, o salvă de rachete ce curăţă toate avioanele inamice, precum şi un raid de bombardiere, ce distruge şi salvele ce se îndreaptă către tine.

În afară de tipul clasic de foc, cu tunul, pot fi găsite power-up-uri, ce adaugă noi tunuri, rachete sau chiar doi coechipieri care vorba-vine, îşi iau cam repede tălpăşiţa. Pe mine cel puţin au reuşit doar să mă încurce şi mai rău. Puteţi găsi şi o droaie de medalii, dar acestea contează doar la scor.

Şi, pentru că nu contează doar cum tragi tu, ci cum trag şi adversarii, ei bine aceştia nu prea trag, exceptând boss-ii. În cazul în care eşti suficient de varză cât să îţi doboare avionul, există vieţile. Trei la început, pot fi extinse până la maxim şase, şi rămân aceleaşi de-a lungul misiunilor. Cu alte cuvinte, cu cât ai terminat misiunea curentă, cu atât o începi pe următoarea.
Din nou, exact ca în Air Strike, este introdus un sistem de credite, din care veţi pierde unul la fiecare Game Over. Odată cu creditul, se pierde şi scorul. Şi tocmai aceste credite sunt singura diferenţă între nivelurile de dificultate, de la Easy la Normal, Hard şi Insane, mod deblocat odată ce este terminat jocul.

De la atac, trecem uşor-uşor la control. Acesta este simplu în mare parte, dar a fost introdus (din nou, asemănător cu alte jocuri) sistemul de force side-walk, adică uneori ecranul se mişcă automat în stânga sau dreapta, iar tu te dai de ceasul morţii să nu te izbeşti de vreun canion; pentru că aşa vrea aplicaţia, nu contează ce vrei tu. Ar fi putut să aibă un efect interesant, dacă era implementat corect acest mic feature, dar au dat-o în bară.

Există, de asemenea, ERS-ul (Enhanced Reality Sistem-ul din jocul original), ce îţi indică mici trasee, ca şi când ai fi suficient de prost încât să nu îţi dai seama că nu trebuie să te loveşti de clădirea din faţă. Adiţional, a fost introdus şi Focus, moment ce se declanşează în locuri predefinite, având rolul de a încetini timpul astfel încât să obţineţi un control mai bun al avionul, precum şi pentru efectuarea de manevre mai dificile – cică.

În principiu, jocul este monoton şi nu oferă pic de rejucabilitate. pentru cele nouă misiuni. Diferenţele dintre avioane sunt mai mult de oridin vizual, aşa că nu îşi prea justifică prezenţa. Grafica este destul de urâtă, împopoţonată pe alocuri şi plină de mici încercări de eye-candy. Sunetul în schimb este unul suficient de antrenant, asta dacă reuşeşti să îl ţii deschis mai mult de două misiuni. Ar fi putut să arate mult mai bine şi să nu te ameţească complet, cum o face cu fiecare ocazie, dar producătorii au preferat să arunce în farfurie o droaie de concepte şi idei. Sincer, ar fi putut scoate trei jocuri diferite cu tot ce au folosit aici. Bine, fie, doar două.

Pentru cei care nu au încercat încă jocul pe PC, îl recomand cu căldură, mai ales împătimiţilor, care îl vor gusta cu tot cu micile lui defecte. Puteţi citi un review scris tot de subsemnatul, pentru colegii de la Eurogamer România, dând un click aici.
Cât despre jocul pe telefon, l-aş recomanda cu aceeaşi deosebită căldură, duşmanilor. Sincere regrete celor ce au apucat deja să îl joace.

Producator: Gameloft
Distribuitor: Gameloft
Gen: Arcade, Shooter

În ziua de azi, foarte multe jocuri de genul board-game nu prea există pe telefon. Exceptând, desigur, deja celebrele table, şahul şi go. Ei bine, iată că astăzi vom analiza un mobile board-game în toată puterea cuvântului.

Catan – The first island, bazat pe celebrul board-game Settlers of Catan, reuşeşte să combine într-un mod excelent goana după resurse prezentă în orice joc de strategie cu gameplay-ul specific jocului sus-amintit, reprezentat de jocul pe ture, zarurile şi cărţile de dezvoltare.

Destul de greu de observat de la început, jocul este o adevărată provocare chiar şi pentru cunoscătorii board-game-urilor, trecând uşor peste tiparul clasic al jocurilor pe telefon, şi anume simplu, monoton şi adesea imbecil.

Probabil că mulţi au tendinţa să sară peste tutorial, dacă acesta nu este inclus în joc ca o primă misiune. Ei bine, în acest joc puteţi sări liniştiţi peste tutorial, dar nu vă puneţi speranţa în “norocul începătorului”, pentru că şanse să câştigaţi nu aveţi nici cât negru sub unghie. Nu că aş încerca să vă descurajez, ba din contră, aveţi de la mine un suc la dozator dacă reuşiţi o astfel de performanţă; dar, mai degrabă, încerc să vă spun că fără cele opt tutoriale, şi fără cel puţin 15 minute petrecute în compania almanahului, şansele să înţelegeţi mecanica jocului sunt destul de mici.

Odată tutorialele terminate, totul începe să capete sens. Mecanica de joc nu este foarte grea, victoria sau înfrângerea constând în norocul pe care îl ai la zaruri, precum şi stategia de început.
Tabla este împărţită în 19 hexagoane numerotate, fiecare producând o resursă specifică – din pădure furăm lemn, de pe pajişte omorâm oi şi din lanurile de grâu tundem orz. Există şi un hexagon deşertic, ce nu oferă nicio resursă.
Resursele sunt împărţite jucătorilor ce au un oraş adiacent unui hexagon al cărui număr este ales prin aruncarea zarurilor. Resursele pot fi obţinute şi prin troc, sau pot fi achiziţionate de la bancă, printr-o rată de schimb destul de usturătoare.

Resursele sunt folosite atât pentru a construi drumuri, aşezăminte şi oraşe, cât şi pentru achiziţia de “development cards”. Oferite aleatoriu dintr-un pachet, acestea reprezintă atât bonusuri de construcţie, cât şi obţinerea de resurse – fie acestea de la bancă, fie furate.

Un alt element extrem de interesant este hoţul, zis şi “Robber”. Acesta intră în scenă odată ce un jucător obţine un şapte la zaruri, acesta având posibilitatea de a îl muta şi de a fura o resursă. Ceilalţi jucători trebuie să “doneze partidului” resurse direct proporţionale cu stocul pe care îl au.

Jocul în sine are trei moduri în care poate fi parcurs, şi anume Default, Quick şi Custom. În primele două moduri victoria vine odată ce sunt acumulate zece respectiv şapte puncte de victorie, pe când în modul Custom pot fi setate diverse opţiuni pentru un meci unic.
În principiu, timpul mediu petrecut într-un joc este de 30-40 de minute, lucru imposibil pentru mulţi, dacă nu ar fi existat opţiunea de Save. Pot spune totuşi că jocul te prinde în aşa măsură încât preferi să îl porneşti doar când ştii că ai timp să te joci şi să razi în cale totul. Tot ce trebuie să faci este să înveţi să pierzi, pentru că vă spun sincer, veţi pierde de multe ori până să câştigaţi un meci amărât. Şi, după atâta muncă, toată răsplata este un joc de artificii şi steluţe – precum şi o droaie de ţărani care se înclină în faţa noului rege al Catan-ului, dar asta doar în imaginaţia voastră.

Meciurile pot fi împotriva a trei sau patru oponenţi, fie aceştia AI (cu skill-uri diferite) sau oameni. Pentru că da, jocul suportă şi Bluetooth pentru unele terminale. Conexiunea merge ireproşabil, nu contează că este un singur jucător uman sau sunt toţi trei.

Sunetul este cu mult peste standarde, fiind numai bun pentru puţin război. Grafica, pe de altă parte, este una atât de reuşită, cum în puţine jocuri mi-a fost dat să văd în ultima vreme. Reprezentarea este simplistă, dar reuşeşte să reproducă detalii care fac deliciul jocului. Culorile, vii şi foarte bine alese, creează la rândul lor un contrast reuşit, suficient de vizibil cât să nu ai probleme cu orientarea- foarte importantă, dealtfel.
Iar gameplay-ul este inovator, numai bun de sorbit într-o pauză ceva mai lungă. Dar despre asta am vorbit şi până acum, deci nu mai are rost să o iau de la capăt.

Pot spune că nu este genul de joc în care împuşti tot ce prinzi, apeşi în disperare pe Fire, Shoot sau 5, ci este un joc ce îţi solicită cu adevărat rotiţele, partea de strategie şi tactică. Şi îl recomand cu căldură, nu doar celor împătimiţi după board-game, ci tutor celor ce doresc ceva ce să-şi odihnească ochii şi să-şi obosească puţin creierii.

Producator: Exozet Games
Distribuitor: Exozet Games
Gen: Board-game, Strategy

Probabil că nu multă lume a auzit de conceptul de “dynamite fishing”. Nu este un basm, cum nici pescuitul cu lanterna nu este, doar că pur şi simplu nu merită să dai 100$ pe un stick de dinamită pentru a ciopârţi patru peşti de 2$ bucata. Pentru cei care totuşi doresc să aprofundeze această artă, Handy Games oferă posibilitatea de antrenamente în jocul ce poartă numele procedurii în cauză.

Având ca personaj principal tipicul redneck american, Joe pe numele său, vom porni într-una din cele mai explozive cariere din lumea jocurilor de buzunar.

Modul carieră ne pune la dispoziţie o barcă (mult spus, pentru început avem o cadă), precum şi câţiva bănuţi pentru a achiziţiona ceva bombe. Ne este prezentată lista de sarcini, ce cuprinde scorul ce trebuie atins (banii de care avem nevoie pentru a trece mai departe), preţul per bucata de peste şi bonusul ce este oferit pentru îndeplinirea de diverse mini-misiuni. Apoi, distracţia începe şi se termină odată ce timpul expiră sau barca se umple.
Lupta se va da pe o baltă circulară, astfel încât dacă mergeţi destul de mult într-o direcţie, o veţi lua de la capăt – lucru util, mai ales când este folosită bomba atomică.

Misiunile în sine au un mod foarte haios de prezentare, scopul tău principal fiind acela de a obţine suficienţi bani pentru a-ţi întreţine familia. Şi, prin întreţinere, producătorii s-au gândit la toate: înmormântări, filme pentru adulţi, rata la clubul de monster-truck, inelul de logodnă şi cina romantică.

Odată strânşi suficienţi bani, barca poate fi upgradata, iar odată ce toate upgradurile au fost achiziţionate (viteză, control, capacitate de încărcare) se poate cumpăra o nouă barcă, mult mai bună. Atenţie însă, din bănuţii rămaşi trebuie să luaţi şi muniţia, deci upgrade-urile vor curge destul de greu. Apropo, o parte din bani îi puteţi pierde pe peştii furaţi de păsări; ar fi bine să aveţi puşca la îndemână, şi să le doborâţi de fiecare dată când par cam multe.

După mult chin şi miros de peşte, o navă de război va fi procurata, familia o va duce bine, veţi avea copii cu înclinaţii către explozii, iar campania single se va termina.
Totuşi, asta nu e totul, întrucât ne vin în întâmpinare două noi moduri de joc: Freestyle Massacre şi Aquarium.

În primul mod, pornim de la nivelul unu cu o cantitate mică de explozibil, şi de fiecare dată când vom umple barca vom urca încă un nivel. Vom primi timp adiţional, precum şi noi arme, care variază de la TNT cu detonator până la sexy-peşti-bombă şi torpile nucleare. În funcţie de viteza cu care vă mişcaţi, precum şi de precizia cu care nimeriţi bancurile de peşti, jocul se poate întinde pe multe niveluri şi zeci bune de minute.

Modul Aquarium este destul de plictisitor, de data aceasta jucând cu un peşte, explozibil şi acesta. Odată peştele detonat, vom primi altul, iar punctajul este acordat în funcţie de cât timp ai rezistat tentaţiei de a ciopârţi peşti nevinovaţi.

Jocul este prezentat într-o manieră haioasă, glumele izbindu-te încă din primul ecran, iar modul în care este pusă problema te duce cu gândul la redneck-ul cu care visez de atâţia ani să beau o bere. Grafica este destul de cartoonish, decorul este reprezentat frumos şi nu în ultimul rând,  acţiunea poate să te prindă – cu toate că este legată de o poveste lipsită de logică şi sens.

Probabil că după ce am spus atâtea de bine, vă veţi întreba de ce îi ofer o notă atât de mică. Ei bine, acţiune este din plin, dar la un moment dat devine monotonă, caracteristicile bărcilor şi armelor neschimbând prea mult gameplay-ul. Nu îl recomand cu sufletul deschis, dar nici nu nu spun – este o sesiune de distracţie ce poate fi savurată în drum spre şcoală, serviciu sau coafor.

Şi, un spoiler major şi de prost gust, citez din intro screen:
“The following game features dangerous stunts by professionally trained pixel fish. For the creation of this product no animals have been harmed, abused or blown up. The developers insist that all actions and events in this game won’t be imitated but played as often as possible.

Any similarity to living or not living fish is purely coincidental. For addition information, please ask your pet doctor or local pyrotechnician.”

Producator: Handy Games
Distribuitor: Handy Games
Gen: Action, Casual

În ultima vreme probabil toată lumea s-a obişnuit să primească pe tavă un film (ce se vrea vreun block-buster, dar asta e partea a doua), un joc pe PC, un joc pe telefon şi de ce nu, o carte.
Transformers nu a făcut excepţie de la regulă, lansând un joc jalnic, primit extrem de prost de comunitate; de fapt, nu prea a fost primit de loc. A urmat Transformers: Revenge of the Fallen, film căruia i s-a aplicat acelaşi tratament.

Totuşi, ca fan înrăit al roboţeilor, nu am putut să mă abţin şi am încercat versiunea de telefon a acestui joc; la o adică, am crescut şi am învăţat alfabetul odată cu Optimus, şi tare am impresia că nu sunt singurul de pe aici. Jocul începe avându-l ca personaj controlabil pe însuşi leader-ul Autobotilor, pentru ca după câteva misiuni să vă faceţi de cap cu Bumblebee, iar în final să îl învingeţi pe Megatron cu acelaşi Optiums Prime – de data asta puţin “tunat” cu piesele obţinute de la camarazii căzuţi în luptă. Pe parcursul misiunilor vă veţi întâlni cu alţi autoboti, aceştia având rolul de a vă ajuta să treceţi de o parte mai dificilă a nivelului – nu vor lua parte la lupta propriu-zisă, dar vă vor oferi temporar puteri ce vă vor scoate fără zgârieturi din luptă. Cu alte cuvinte, te-ai întâlnit, ţi-ai luat porţia de invincibilitate şi te-ai dus la tocat metal ieftin.

Lucru de apreciat, diferenţa dintre cei doi roboţi controlabili nu se opreşte la nume şi aspect, ci îşi vâră coada şi în caracteristicile acestora. Astfel, Optimus va lovi cu pumnii sau cu sabia, în cazul unui atac din spate, în timp ce Bumblebee se va folosi atât de tunul de pe mână, cât şi de un tun auxiliar. Nici la capitolul mişcare treaba nu e la fel, asfel încât fiecare robot se mişcă diferit – primul, mare şi greoi, obţine timpi mai mari la proba de 300 metri garduri, pe când cel de-al doilea, mai mic şi sprinten de felul lui se fereşte mai uşor de adversari şi atacul acestora. După cum puteţi observa, jocul încearcă să reproducă – în măsura în care poate – cele mai importante aspecte ale filmului.

În afară de tipul normal de atac, există şi o lovitură aparte. Asfel, Optimus îşi va străpunge adversaii cu sabia dacă reuşeşte să îi ia prin surprindere, în timp ce Bumblebee va trage după muşte cu un tun. Din păcate, aici intervine o diferenţă usturătoare, tunul putând fi folosit doar atâta timp cât există tuburi de energie, în număr de maxim trei.
Dacă tot vorbim de atac, merită menţionat şi un al treilea, comun pentru ambii roboţi, şi anume lovitul adversarilor din modul “masina”. Da, am uitat să menţionez, vă puteţi transforma în camion, respectiv maşinuţă. Cu alte cuvinte, te-apuci şi calci roboţii ce încearcă să îţi ţină calea.
Partea care face acest atac mai dificil este în schimb resursa de care ai nevoie; pentru fiecare adversar lovit, vei pierde una din cele trei bare de energie de care am amintit şi mai sus. Cu alte cuvinte, dobori trei, apoi te retransformi în robot şi te-apuci să le cari scatoalce unde le e nitul mai drag.

Acţiunea, întinsă de-a lungul a nouă misiuni, încearcă să fie legată de o poveste mult prea subţire s-ar putea spune. Există cu un singur scop, şi anume acela de a nu face prea brusc trecerea de la un nivel la altul şi de la un personaj jucabil la altul. Mare parte a acestei poveşti este spusă între ecranele de încărcare, în timpul jocului efectiv fiind doar câteva mesaje, peste care poţi trece liniştit.

A venit timpul să dezbatem şi tema aspectului. Grafica este reuşită, fundalul reuşeşte să iasă în evidenţă, iar detaliile roboţilor – fie ei Autoboţi sau Decepticoni – fac din o adunătură de pixeli o imagine extrem de reuşită. Animaţiile sunt fluide, deşi mersul greoi al lui Optimus creează impresia de sacadare. Cât despre sunet, mai bine închideţi-l.

Revenind la oile noastre, nu pot spune că mă declar extrem de încântat de jocul de faţă. Am preferat întotdeauna partea bună, Autoboţii în cazul de faţă, dar mi-a plăcut şi tabăra băieţilor răi, iar acest joc nu ne pune la dispoziţie şi o campanie pentru Decepticoni. Încă o bilă în minus, mai ales dacă ne gândim cât de scurt este jocul. Partea bună e că nu e atât de lung încât să apuci să te plictiseşti de el. Am putea spune că e un mini-game, chiar – lucru pentru care primeşte înapoi bila luată mai devreme – şi totuşi, cum îşi justifică preţul?

Producator: glu Mobile
Distribuitor: glu Mobile
Gen: Adventure, Platformer

Dacă în trecut războaiele aveau loc doar pentru supremaţie, astăzi se pare că sunt culeşi laurii de pe urma lor. Cu alte cuvinte, multe jocuri se bazează pe orgiile războaielor, iar cel de-al doilea mondial este probabil cel mai găsit, atât în jocurile pe calculator cât şi pe portările acestora către platforme mobile şi nu numai.

Şi, cum acest al doilea calvar a avut câte puţin din lupte corp la corp, război de blindate şi război în aer, băieţii de la Handy Games s-au gândit să ofere o nouă perspectivă asupra bătăliilor la înălţime. Aşa a luat naştere Aces of Luftwaffe, un top-down scroller aerian. Fie-vorba, măcar pe mobile sunt multe jocuri de gen, dar pe PC… Cel Bun cu mila.

Jocul ne pune în carlinga unui pilot american ce va trebuie să lupte de-a lungul misiunilor împotriva hoardei de nazişti (un alt lucru exploatat la maxim din război). Misiunile nu diferă prea mult, în principiu trebuind să dobori tot ce vine din direcţia opusă; ocazional, un boss cu care să îţi baţi capul mult şi bine, precum şi o misiune de recuperare a piloţilor dintr-un rău sau apărarea forţelor de la sol.

Ceea ce fac din jocul de faţă un titlu interesant sunt în primul rând power-up-urile. Acestea pot fi întâlnite în nivel în cantităţi aleatoare, şi oferă atât bonusuri pentru arme (încă un tun, rachete sau tipuri diferite de tragere) cât şi kit-uri de reparare sau suport al coechipierilor – maxim doi, ce sunt mai mult decât bineveniţi când ecranul începe să se umple de gloanţe şi explozii. Totuşi, trebuie puţină atenţie când se trage, asta deoarece există un indicator de temperatură. Odată acesta ajuns la maxim şi tunul prea încins pentru a mai putea trage, veţi sorbi cu disperare dintr-o frumuseţe de cooldown, care uneori vă poate costa viaţa şi aripile.

Manevrele, la rândul lor, aduc un strop destul de mare de diversitate în joc. Astfel avem la dispoziţie side-roll-uri, looping-uri şi nose-diving, numai bune pentru a evita o rachetă, un avion, sau de a doborî o ţintă ratată. La fel ca şi în cazul armelor, există un indicator care trebuie urmărit destul de des, deoarece poate limita extrem de mult manevrele evazive. De obicei, două side-roll combinate cu un looping te bagă în pauză pentru ceva vreme – lucru foarte bun, la o adică trebuie să îşi tragă şi pilotul sufletul.

În afară de modul carieră, destul de lung pentru un joc pe telefon, există încă două moduri de joc: Air Battle, în care te baţi nebun până rămâi fără şuruburi pe avion, şi Dog Fight. Nu, nu este vorba de adevăratul dog-fight din termenii de profil, ci de o înşiruire a tuturor boss-ilor întâlniţi pe parcursul întregului joc. Lucru destul de provocator, având în vedere că damage-ul unui boss nu se compară cu cel făcut de un avion de rând, iar power-up-urile nu sunt disponibile în acest nivel.

Ar fi cazul să vorbim puţin şi de modul în care aceste bunătăţi ne sunt prezentate. Grafica 2d este extrem de reuşită şi de bine optimizată, astfel încât nu sacadează deloc, nici chiar în momentele în care nu mai eşti capabil să desluşeşti ce se întâmplă pe ecran. Exploziile sunt reuşite, decorul de la sol nu este atât de repetitiv încât să deranjeze, iar loviturile încasate vor “crăpa” displayul telefonului. Efect extrem de reuşit, că na…poate nimeresc câteva gloanţe în carlingă şi o crapă.

Sunetul, la rândul său, este foarte reuşit şi variat, dar probabil veţi prefera să îl ţineţi închis şi să salvaţi cât mai multă baterie. Jocul în sine vă va prinde, atât ca acţiune cât şi din punct de vedere al comentariilor adesea haioase făcute de coechipieri sau de “big-boss-ul” de la centrul de comandă.

În încheiere, nu-mi rămâne decât să vi-l recomand, mai ales dacă aveţi înclinaţii către aşii celui de-al doilea război mondial. Şi, dacă îl jucati – nu îl ştergeţi. O să aflaţi la timpul potrivit de ce … sper eu.

Producator: Handy Games
Distribuitor: Handy Games
Gen: Action, Top-down shooter

Pentru necunoscători, MotoGP reprezintă provocarea supremă a motoarelor. Cei mai norocoşi dintre noi poate vor prinde un loc în picioare, la marginea tribunei, într-una din cursele sezonului actual, dar pe pistă nu se joacă nimeni. Şi, pentru a satisface dorinţa de viteză pe 2 roţi, cei de la I-Play au scos pe piaţă acum aproximativ o lună MotoGP 09 – The Official Mobile Game. Bine, mai există un motiv, şi anume întrebarea producătorului dacă “se poate mai bine?”.

Prima şi poate cea mai importantă decizie luată a fost renunţarea la grafica 3D ce şi-a făcut loc în jocul anterior. Chiar dacă astfel este sacrificată o mică parte din realism, s-a ajuns la un rezultat perfect pentru toate terminalele, atât animaţiile cât şi jocul în sine rulând acum lin şi ireproşabil.

A doua decizie, şi aceasta extrem de inspirată, a fost păstrarea reţetei câştigatoară. Cu alte cuvinte, cam tot ce se găsea în MotoGP 08 se va găsi şi aici, chiar dacă în fustă de altă culoare. Cine nu a jucat 08-ul poate citi mai jos cum stă treaba.

Păstrând la bază ideea de simulare, în limitele impuse de tehnică, precum şi licenţa pentru Grand Prix, jocul ne prezintă un arcade-racing pe 2 roţi, suficient de rapid cât să te ţină încordat nişte ore bune.

Grafica este bună. Chiar foarte bună, dacă punem la socoteală faptul că a fost la un pas să treacă în mediocritate tri-dimensională. Imaginile piloţilor sunt convingătoare, iar un cunoscător îi poate recunoaşte din prima, chiar dacă dimensiunea pixelilor îi face puţin întunecaţi şi indescifrabili pe alocuri.

Controlul este cât se poate de simplu. Stânga, dreapta, boost şi frânare – care nu prea va fi folosită, dar asta e partea a doua. Boost-ul se reîncarcă în timp, dar viteza diferă şi în funcţie de ce se întâmplă pe pistă. Cu alte cuvinte, dacă depăşeşti pe cineva în curbă spre exemplu, boost-ul se va reîncărca aproape complet.

AI-ul în schimb este puţin problematic. Asta deoarece dacă tu îl loveşti pe el, eşti încetinit iar el îşi vede de drum. Dacă el te loveşte pe tine, te scoate în decor şi el îşi vede de drum. Ceva nu prea e corect la mijloc, dar oarecum tocmai asta aduce partea de provocare jocului. Pentru că nu, nu este genul de joc în care ajungi în top şi rămâi acolo fericit, ceilalţi motociclişti vor încerca să te dea cu câteva locuri în urmă cu fiecare ocazie.

Cursele, în număr de 17 (cu una mai puţin decât în jocul precedent) au două ture, ce pot fi începute de pe poziţia 18. Există şi o sesiune de calificări, lungă de 10 minute, în care se poate să obţineţi un Pole Position. Şi, cu toate că este posibil să plecaţi primul, nu trebuie să vă culcaţi pe o ureche; pentru că la fel de uşor cum ai ajuns sus poţi cădea pe ultima poziţie.

În urma curselor, diferite upgrade-uri pentru motor vor fi disponibile. Acestea sunt făcute automat, şi în jur de a 10-a cursă ar trebui să aveţi totul la maxim. Asta bineînţeles, cu condiţia să obţineţi poziţii bune în clasament.

A fost adăugată o secţiune de Achivements, unde pot fi vizualizate atât upgrade-urile cât şi premiile deblocate în curse. Acestea sunt oferite pentru diverse acţiuni, cum ar fi golirea boost-ului într-o singură linie, agăţarea altor participanţi, depăşiri în curbe, trei victorii consecutive şi altele. Şi, probabil singurul joc ce te răsplăteşte dacă mături asfaltul de trei ori şi termini cursa pe prima poziţie.

Cei care au jucat MotoGP 08 probabil nu vor fi prea convinşi dacă să încerce şi acest joc, în mare din cauză că la bază este acelaşi. În schimb, înlănţuirea de curse şi comentariile “pro” de la sfârşitul fiecărei întreceri fac cu adevărat deliciul jocului.

Producator: I-play
Distribuitor: I-play
Gen: Arcade Racing

Cum, după ultimele cercetări, nu mai trăim în epoca de piatră şi bătaie nu mai e la drumul mare, trebuie să ne conformăm situaţiei. Ce facem totuşi dacă suntem în metrou sau la serviciu şi nu putem să ne vărsăm nervii pe cocoaşa unui concetăţean? Ei bine, scoatem telefonul din buzunare şi jucăm o rundă-două de Gladiator 3D.

Fanii bătăilor, fanii filmului “Gladiatorul” şi nu în ultimul rând oricine vrea să vadă atmosfera din Colosseum va fi pe deplin mulţumit de jocul respectiv, întrucât acesta oferă tot te aştepţi de la el.

Întreaga acţiune este îmbrăcată într-o frumoasă haină 3d croită de băieţii de la Fishlabs, haină ce reuşeşte să te aducă aproape în mijlocul acţiunii. Studioul, care deja s-a impus în industria de profil prin calitatea jocurilor 3d, oferă şi de această dată un joc ce arată absolut spectaculos.

Modelele sunt migălos lucrate iar animaţiile sunt cursive şi se leagă între ele, dar nu numai de asta este vorba aici. Decorul aduce aminte cu adevărat de atmosfera din arenă, costumaţiile şi armele au acelaşi rol, iar prezenţa mulţimii în tribune întregeşte imaginea.

Lupta se poate duce în modurile Arcade, Quick Fight şi Survival. Desigur, modul cel mai spectaculos, Arcade reprezintă şi locul în care vor fi deblocaţi gladiatorii. Jocul începe cu 3 luptători, şi de fiecare dată când veţi termina toate luptele veţi debloca unul nou. Odată primii 7 deblocaţi, se poate trece din modul de luptă Slave (echivalentul Easy mode) în modul Gladiator. Şi, odată terminat şi acest mod, ultimul gladiator va fi disponibil plebei. Cireaşa de pe tort, legendarul Maximus, cel pentru care ţi-ai frânt degetele timp de aproximativ 40 de minute.

Pentru a termina jocul cu un caracter, acesta trebuie să treacă prin 5 lupte cu diferiţi adversari, fiecare luptă fiind formată din 2 părţi. Probabil deja vă întrebaţi dacă veţi mai avea o tastatură funcţională pe telefon. Ei bine, da, căci modul de control este suficient de simplu, şi nu se bazează pe o avalanşă de apăsări de butoane, ci mai degrabă pe viteză şi precizie, precum şi pe o fărâmă de strategie şi variaţie.

Camera, un alt element important într-un joc tridimensional, cunoaşte 3 poziţii. Prima dintre ele cuprinde gladiatorii când sunt aproape şi execută lovituri de distanţă mică; a doua este camera de distanţă, oferind un unghi mai larg de vedere şi posibilitatea atacurilor de la distanţă; a treia cameră se activează în cazul atacurilor speciale, prezentând un time-stop şi un mini-game pentru a efectua cu succes lovitura.

Fiecare luptă aduce cu sine “Fame points”. Acestea pot fi câştigate prin lovituri şi prin îndemnul mulţimii la urale (odată un atac finalizat), dar pot fi şi pierdute sub valul de lovituri inamice. Bara de faimă este formată din 3 bucăţi, iar completarea primelor două aduce cu sine un bonus de damage – primul sugerat printr-o dâră albastră lăsată de armă, iar al doilea printr-o dâră roşie.

Modul Survival vine cu o succesiune de adversari, fiecare pentru un singur meci. Provocarea vine în timp, nu neapărat deoarece creşte nivelul de dificultate, ci deoarece vei avea din ce în ce mai puţină viaţă – desigur, şi în funcţie de loviturile luate.

Mai trebuie precizat şi Training-ul, fără de care jocul va prezenta o provocare aproape titanică pentru început. Totalizând 9 misiuni, acesta este absolut necesar pentru a înţelege nu schemele de atac, ci momentul în care pot fi aplicate.

Din păcate, jocul este depunctat pentru monotonie. Chiar dacă atât luptătorii jucabili cât şi adversarii diferă atât ca aspect cât şi ca performanţe, la un moment dat jocul devine repetitiv. La o adică, sunt aceiaşi peste tot. Dar, în salvarea cauzei vine atotputernicul Blutooth.

Da, pot fi jucate meciuri via Blutooth, şi probabil reprezintă cea mai bună alternativă de a vă îngenunchia colegul de breaslă – fără a-i învineţi faţa.

V-am spus că luptele sunt pe timp?
We who will die today salute you!

Producator: Fishlabs
Distribuitor: Fishlabs
Gen: Action

Iată şi prima recenzie a unui joc pe routeGamer. Un joc ceva mai vechi din păcate, dar care încă merită laude şi urale. Că na, doar nu era să începem cu un joc de 4. Şi iată cum dăm în stânga şi în dreapta cu foc şi gheaţă şi vă povestim frumuseţe de basm cu “bampiri”, sânge şi magie.

Încă de la început, se observă că jocul nu este numai un action-adventure cu sânge neînchegat. Din contră, platforming-ul este des întâlnit, şi de multe ori vei avea de ales între mai multe căi de terminare a nivelurilor.

Luptele sunt suficient de dese cât să poată satisface dorinţele oricui, dar se poate trece destul de uşor peste ele. În sprijinul drumeţului neajutorat vine o sabie şi mai târziu o suliţă, fiecare cu un tip specific de atac, precum şi cu proprietăţi ce pot fi îmbunătăţite – pentru că în ultima vreme sunt din ce în ce mai puţine jocuri în care RPG-ul să nu îşi lase amprenta.

Viaţa şi mana, alte două elemente ale stilului pomenit mai sus, îşi fac datoria şi aici. Nivelul acestora nu este bătut în cuie, ci creşte odată cu găsirea a 5 cristale de acelaşi fel. Energia este folosită pentru atacul special – atac ce va fi folosit atât în luptă cât şi ca ajutor de platforming.

În schimbul fiecărei decapitări jucătorul va primi un număr de “soul shards”, acestea fiind folosite pentru a mari performanţele armei. Punctele pot fi investite în Power, Combo şi Critical, fiecare cu nume mult prea sugestive pentru a mai fi explicate. Mai mult, loviturile critice vor aduce mai multe puncte, dar pentru început şansa să fie efectuată o astfel de lovitură este foarte mică.

Ocazional, se mai şi moare, dar acest lucru nu trebuie să îngrijoreze pe nimeni. Nivelurile sunt împărţite în zone, iar odată dat colţul veţi fi reînviaţi la începutul ultimei părţi jucate. Nimic nu se pierde, totul se reportează; inclusiv shard-urile.

Spuneam la început că în afară de vampiri şi sânge, o să întâlnim şi magie. Puţină şi nu foarte profesional făcută, dar foarte bine primită. Asfel, jucătorii por găsi pe parcursul nivelurilor mici pietre ce le vor adăuga abilităţi noi. Ca să detaliez puţin, jucătorul capătă abilitatea de a se transforma în peşte, râmă sau water elemental. Totuşi, trecerea de la o stare la alta nu poate fi făcută oriunde, ci este dictată de partea de platforming a jocului. Cu alte cuvinte, când trebuie să treci printr-ul loc îngust te faci vierme, dar în rest stai şi lupţi.

Inamicii, un alt subiect ce trebuie dezbătut, deţin factorul surpriză. Nu toţi sunt întâlniţi la drumul mare, unii ies prin spărturi ale pereţilor, alţii sparg geamuri şi intră, iar mâini monstruase apare din neant. Desigur, pentru multe poate fi găsit foarte uşor un tipar, dar mai bine aşa decât deloc.

O decizie puţin neinspirată din punctul meu de vedere este sistemul de reînviere a celor căzuţi. Asfel, după ce jucătorul părăseşte o zonă a unui capitol, odată reîntors tot ce a fost omorât trăieşte – un lucru ce dăunează destul de grav experienţei de joc, asta deoarece dacă ai destul de multă răbdare poţi să îţi creşti în nivel personalul într-un singur nivel cât în tot jocul.

Trecerea de la un capitol la altul se face destul de lin, respectând povestea din fundal; poveste care aduce oarecum a basm românesc. Astfel, cu săbiuţa la brâu pornim în căutarea domnişoarei (re)devenită vampir. Nu, nu este un joc horror, dar reuşeşte să fie suficient de sumbru, nu numai datorită tipurilor de monştri întâlniţi, ci şi datorită graficii. Nu în ultimul rând, muzica este foarte bine compusă, şi în combinaţie cu acţiunea aproape că nu reuşeşte să îţi creeze impresia de repetitivitate.

Cele 11 niveluri prin care veţi colinda sunt extrem de diversificate, de la castel şi peşteră la grote pline de lavă. Totul este prezentat într-o grafică 2D extrem de reuşită, detaliile bine realizate fiind întâlnite la tot pasul. Tot ce s-a putut face pentru a nu plictisi jucătorul a fost făcut; şi nici Kale, vânătorul de vampiri nu pare să dea semne de plictiseală.

Rejucabilitatea, un subiect extrem de delicat mai ales în domeniul jocurilor pentru telefon…ei bine, aceasta există. În primul rând, deoarece aproape fiecare nivel are cel puţin 2 moduri de a fi terminat. Finalul este acelaşi, dar poate veţi dori să reîncercati un nivel, oricând pot fi găsite noi provocări sau noi bonusuri. Mai mult, dintr-o singură parcurgere a jocului nu veţi putea modifica armele până la nivel maxim, aşa că probabil veţi porni din nou la vânătoare de suflete. În orice caz, nu trebuie să disperaţi: odată jocul terminat, nu este nevoie să îl luati de la capăt, ci puteţi opta pentru orice nivel.

Cam atât ar fi de spus despre un joc ce reuşeşte să te ţină în priză puţin peste o oră. Timp de apreciat, având în vedere că totuşi este un joc destinat telefoanelor mobile. Nu îmi rămâne decât să vi-l recomand cu deosebită căldură, fiind un titlu ce nu trebuie ratat de jucătorii aflaţi veşnic pe drumuri.

Producator: Gameloft
Distribuitor: Gameloft
Gen: Action, Adventure, Platform